marți, 27 octombrie 2015

Legende penibile

"Dacă ceva poate fi distrus de adevăr, atunci merită să fie distrus de adevăr." Carl Sagan

În weekendul trecut am mers cu clasa fiicei mele într-o excursie de o zi la Coşeşti, un sat argeşean. Copiii au avut şansa să socializeze, să alerge, să-şi depăşească temerile, să râdă şi să fie fericiţi. Pe scurt, să fie copii.

Totul a fost frumos, până când am fost rugat să le spun copiilor legenda lui Manole, din moment ce am oprit la celebra mănăstire Curtea de Argeş.

Ca multe legende româneşti, asta e de o tâmpenie excesivă. Ideea se bazează pe sacrificiul suprem şi modul în care unii încearcă să o scalde, că nu trebuie interpretată ad litteram, că nu e vorba de o crimă, e total greşit. Degeaba îi spui tu unui copil de 6 sau 7 ani că legenda trebuie interpretată metaforic după ce în prealabil îl mai plimbi şi pe la moaştele făcătoare de minuni. Mintea copilului e total acaparată de poveşti fantasmagorice. E absurd să-ţi duci copilul la moaşte, să-i prezinţi o poveste inventată de biserica română ca fiind adevărată şi apoi să-i ceri aceluiaşi copil să-ţi facă diferenţa între o legendă şi realitate. Această barieră este pe deplin pierdută în mintea unui copil care poate fi uşor manipulată. Se numeşte abuz.

În faţa mea aveam vreo 20 de copii care mă ascultau cu mare curiozitate. Le-am spus toată povestea, fără să omit ceva din legendă. Au fost atenţi, au memorat. Când le-am spus că pot auzi plânsul Anei de dincolo de ziduri cei mai mulţi dintre ei şi-au lipit urechile de zidul bisericii, au făcut linişte şi au ascultat secunde bune în speranţa că o vor auzi pe Ana plângând.

În acest moment m-am îngrozit realizând cât de uşor te poţi juca cu mintea lor, cât de uşor îi poţi îndoctrina şi cât de uşor îi poţi avea de clienţi pentru tot restul vieţii. Iar BOR-ul ştie asta foarte bine. Mă simţeam ca un sarcopt lovit de o mutaţie care reuşise să penetreze piamaterul copiilor modelându-le percepţia asupra lumii.

Dar să revin la această legendă. Totul începe cu un prinţ care doreşte să construiască cea mai frumoasă biserică din ţara lui, că doar nu ai fi vrut să construiască o universitate. Pentru asta angajează o echipă de 10 meşteri care sunt informaţi că în cazul unui eşec vor plăti cu viaţa lor. Evident că din cauza locului bântuit, tot ce este construit ziua se dărâmă noaptea. Asta până când Manole are un vis pe baza căruia - de câte ori nu aţi auzit adulţi în toată firea spunând că au visat un lucru care ulterior s-a adeverit, decide cu colegii săi să facă un sacrificiu uman. De aici rezultă că ăştia nu prea erau sănătoşi la cap. Cum să omori tu o femeie pentru o biserică?! Nu-ţi dă prin cap sa pui acolo o păpuşă, un miel măcar? Nu, tu vrei o femeie, mai mult decât atât, o rudă foarte apropiată. Antropomorfismul pe semne le era total străin.

Nu-i nicio surpriză că prima care vine către locul cu pricina este Ana, soţia lui Manole. Meşterul se pune pe rugat iar Dumnezeu încearcă să o oprească pe Ana de două ori dar nu reuşeşte. De aici rezultă impotenţa zeului creştin. Parcă era atotputernic. Dar să trecem peste contradicţii.

Povestea continuă cu Manole care o minte pe Ana şi în felul acesta reuşeşte să o zidească in pereţii bisericii. Milă? Moralitate? Viaţă? Toatea astea sunt valori care nu există. Dumnezeu (a se citi instituţia bisericii) vrea biserici cu orice preţ, nu se împiedică de viaţa unei femei. Astfel, celebra mănăstire este terminată. Drept mulţumire prinţul îi lasă pe meşteri suspendaţi pe acoperiş de unde toţi se aruncă şi mor. Oare unde era Dumnezeul lor ca să-i salveze? Nu îi aduseseră lui (sau "Lui" dacă eşti sensibil) sacrificiul suprem, nu era suficient ca să-i salveze? (dispari cu "necunoscute sunt căile Domnului") Tennessee Williams pe bună dreptate spune că "toate teologiile vestice se bazează pe un Dumnezeu senil şi delincvent".

Este o legendă plină de fracturi logice care îşi contrazice chiar şi cultura creştină din care se trage, vezi impotenţa lui Dumnezeu în încercarea de a o opri pe Ana. E o legendă care nu preţuieşte viaţa unui om mai mult decât o biserică, care cere sacrificu uman sub forma femeii, vezi statutul femeii creştine de-a lungul secolelor. Concluzia este că orice e permis ca să îl slujeşti pe Dumnezeul adevărat. Or, câte crime nu s-au făcut, câte războaie nu s-au dus în numele acestui concept? Atunci când îndoctrinarea începe la vârste fragede nu vei face diferenţa între un lucru just şi o elucubraţie religioasă. Sunt atras de oamenii inteligenţi, foarte culţi, care prezintă acest clivaj în personalitatea lor, un clivaj între o capacitate extraordinară de a pune punctul pe "i" în probleme sociale, filozofice sau de altă natură şi incapacitatea lor de a discerne realitatea de fantasmagoriile religioase.

Curtea de Argeş este cunoscută şi pentru faptul că găzduieşte moaştele sfintei Filotea (nu Filoftea cum greşit spun creştinii), o fată de 12 ani care acum 800 de ani a fost omorâtă de tatăl ei pentru că îi ajuta pe cei săraci. În momentul în care trupul ei a căzut neînsufleţit la pământ, nimeni nu a putut să-l mişte până când numele oraşului Curtea de Argeş nu a fost pomenit de preoţi în rugăciuni. Problema e că ulterior moaştele au fost plimbate şi prin alte oraşe. Evident, sfânta nu a mai avut nimic împotrivă. Subit, călătoriile deveniseră un hobby pentru ea.

Povestea este foarte înduioşătoare. Cine poate spune ceva împotriva unei fete inocente şi creştine omorâtă cu sânge rece de tatăl ei? Nimeni. Doar o întrebare mă roade, oare cum se numesc copiii abuzaţi de biserica română de-a lungul secolelor? Oare cum se numesc robii minori deţinuţi de biserică şi separaţi de părinţii lor? Oare câţi dintre copiii abuzaţi sexual de preoţi au ajuns sfinţi? Când îşi va cere BOR-ul scuze pentru cruzimea din anii respectivi?

La o zi după excursie am discutat cu Erika despre legendă, am întrebat-o dacă fost corect ce a făcut Manole, de ce nu a salvat-o Dumnezeu pe Ana, dacă acest zeu a greşit sau nu. Am vorbit despre moaşte, cum au apărut ele, semnificaţia lor, faptul că alte religii nu cred în aşa ceva. Vă garantez că la ora de religie copiii nu vor discuta aşa ceva, raţionalul fiind lăsat de izbelişte. Li se va spune că e bine să se închine, că e bine să pupe moaşte, că e bine să facă asta sau aia, dar nu li se va spune şi de ce. Astfel, când ei vor deveni adulţi îşi vor lua copiii la biserică, iar la rândul lor aceştia vor deveni clienţi fideli ai BOR-ului. Repet ce am mai scris şi aici, religia eşuează să-i înveţe pe copii cum să gândească critic, raţional şi logic. Îi învaţă că a crede în ceva care nu poate fi susţinut de argumente este nu doar acceptabil, ba chiar o virtute. Moral, li se induce ideea că acceptând suferinţele unei alte persoane (Isus) ei pot fi exoneraţi de faptele lor. Mintea unui copil este foarte uşor de manipulat, aşa că a-i învăţa ceva care nu se bazează pe realitate este imoral şi iresponsabil deoarece nu au ajuns la vârsta la care pot evalua singuri lucrurile şi nici nu pot deduce o concluzie bazată pe un raţionament critic.

Legendele, poveştile cu sfinţi şi moaşte pot fi foarte interesante atâta timp cât nu vor fi vârâte pe gâtul copiilor ca fiind adevărate sau atâta timp cât nu ajung să justifice crime în numele religiei. Altfel copiii vor ajunge sa aibă probleme serioase în a distinge realitatea de fantezie. Despre aceasta problemă puteţi citi acest studiu realizat in 2014 de universitatea din Boston.  Mai jos se poate citi doar capitolul introductiv:

"In two studies, 5- and 6-year-old children were questioned about the status of the protagonist embedded in three different types of stories. In realistic stories that only included ordinary events, all children, irrespective of family background and schooling, claimed that the protagonist was a real person. In religious stories that included ordinarily impossible events brought about by divine intervention, claims about the status of the protagonist varied sharply with exposure to religion. Children who went to church or were enrolled in a parochial school, or both, judged the protagonist in religious stories to be a real person, whereas secular children with no such exposure to religion judged the protagonist in religious stories to be fictional. Children’s upbringing was also related to their judgment about the protagonist in fantastical stories that included ordinarily impossible events whether brought about by magic (Study 1) or without reference to magic (Study 2). Secular children were more likely than religious children to judge the protagonist in such fantastical stories to be fictional. The results suggest that exposure to religious ideas has a powerful impact on children’s differentiation between reality and fiction, not just for religious stories but also for fantastical stories."


Şi-ai cheltui secunda care eşti
Căutând Sensuri în cartea cu Poveşti?
Un fir de păr stă-ntre-Adevăr şi Fals – 
Te rog, totul depinde cum priveşti!

                                                                                                Omar Khayyam