Un fotograf se face de râs

Un fotograf român s-a făcut de râs după ce a pozat un câmp de rapiţă în alb-negru. Când toată lumea fotografiează rapiţa în toată splendoarea ei, când toţi fotografii experimentaţi saturează câmpurile galbene şi cerul albastru, un fotograf român le-a stricat buna-dispoziţie postând pe blogul său o poză alb-negru.

Canola Oleifera, renumitul fotograf american de origine italiană, s-a arătat şocat şi a declarat că va propune interzicerea tuturor pozelor fotografului român. Acesta din urmă, pe numele lui Brassica Rapa, a declarat că se simte foarte ruşinat de ceea ce a făcut şi că se gândeşte serios să îşi vândă aparatura foto în care a investit o groază de bani. Evident, adăugam noi, a investit degeaba. Mai jos puteţi vedea oroarea fotografică.

Câmp de rapiţă de Brassica Rapa

PS. Chiar îmi place rapiţa, îmi place chiar şi un selfie în rapiţă dar parcă e ca porcul de crăciun frate. Chiar, unde vezi acum o poză cu un Ghiţă pârlit de paie?

It’s all gone, Constanţa

Cazinoul Constanţa

Ca fotograf am fost în rai, ca simplu călător am fost atras, ca turist am fost dezamăgit, ca român am fost ruşinat.

Ieri, după aproape un an, am ajuns în Constanţa pentru un tur cultural. Ştiu oraşul, îi cunosc mentalitatea şi mai ales jegul autorităţilor pe care le dispreţuiesc. Prin urmare trebuia doar să-mi spun povestea în faţa turiştilor, să le spun la rece date banale cum că oraşul este cel mai vechi din România şi cel mai mare port din ţară, că a fost fondat de greci sau că aici a trăit poetul Ovidiu. Dar a fost puţin altfel.

Pe faleza cazinoului din Constanţa

Am ajuns în Constanţa pe la ora 10 dimineaţa. Încă se dezmorţea. Probabil după o altă noapte bahică. Cerul era innorat iar griul său accentua decreptitudinea cazinoului. Clădirea asta nici mândrie nu mai are. Stă acolo ca o pleaşcă gata să cadă la orice lovitură. Parcă e un locuitor de la ţară cu o pensie de 100 lei pe lună. Încerc să ajung în zona cu vedere la mare, dar mirosul acru de pişat mă obliga sa mă retrag.

Constanţa - Zidurile caselor din centrul vechi

Faleza e distrusă şi denivelată. Parte din ea a fost reconstruită dar munictorii au dispărut cu tot cu utilaje. Doar un bărbat stă nepăsător intr-un şezlong zapând prin telefonul său. Nu departe de el ,un artist al străzii cântă plictisit la un acordeon vechi “Vagabondul Vieţii Mele”.

Constanţa – contrast între ziduri şi maşini

Sunt familiar cu peisajul, dar profit de cerul gri şi mă gandesc la o poză alb negru în momentul când aparatul face click, încadrând cazinoul şi gardul ruginit.

Constanţa – o Dacie veche rezonează cu oraşul degradat

Trecem pe lângă parcul arheologic în care un maidanez plictisit stă tolănit printre PET-uri şi o apucăm spre moschee. E momentul în care fotograful din mine devine alert iar aparatul începe cu adevărat să devină o parte din mine. Străzile aflate în reparaţii (oare de câtă vreme?!) emană un praf fin care se depune uşor pe pantofi. Clădirile vechi stau să cadă iar pereţii lor contrastează cu maşinile noi şi lucioase. Doar o Dacie Break 1310 şi un Mercedes care a văzut şi vremuri mai bune rezonează cu împrejurimile. Decidem să urcăm in minaretul moscheei. E momentul în care am fost încântat de lumea haotică ascunsă de terasele blocurilor şi caselor. O fată îşi întinde minuţios rufele pe terasa casei unde, aruncate de-a valma, se pot vedea gunoaie, scaune, mese sau chiar o veche reclama la Daewoo. De sus, Piaţa Ovidiu pare îngrijită, dar multe din clădirile care o înconjoară sunt in aceeaşi stare avansată de deteriorare. Doar Muzeul de Arheologie şi un restaurant parcă îndrăznesc să işi arate strălucirea ca pe o frondă adusă nepăsării.

Constanţa – străzi în centrul vechi

Continui fără o direcţie anume şi descopăr aceeaşi stare de degradare în tot oraşul vechi. Clădiri din care doar pereţi coşcoviţi se mai păstrează, maidanezi plictisiţi, mult praf şi străzi sub formă de capcane pentru trecători. Strada Sulmona din Constanţa e de un umor sublim. Ruinele caselor de pe această stradă, canalele fără capace şi manelele care se aud dintr-o casă cu geamuri sparte contrastează puternic cu oraşul propriu-zis din Italia, un oraş cu un centru impecabil.

Constanţa – viaţa de pe terase

Soarele apare. Ne întoarcem spre maşină mergând de-a lungul falezei, înapoi pe lânga cazinou. E deja ora 4 iar locul e mult mai animat. Apar fetiţele cu mers de vacă, alea cu tocuri înalte şi genunchi îndoiţi la fiecare pas. Una trece pe lângă mine rujată cu un roz-căcăniu şi elegant lasă un şerveţel să-i cadă din mână pe asfaltul plin de gropi şi praf. Mă uit curios la maşina din care am văzut că a coborât. Numere de Ilfov.

Constanţa – viaţa de pe terase

Pe faleză soarele bate puternic. Lume multă, selfie-uri la greu. Acelaşi acordeonist de dimineaţă sparge ţipetele pescăruşilor cu o melodie ritmată balcanică. Doi tineri dansează lângă el. Pe plaja de lângă cazinou părinţii îşi lasă copiii să se joace printre stâncile învăluite de apa mării şi alte gunoaie. Fete frumoase admiră cerul albastru.

Constanţa – viaţa de pe terase

Constanţa ilustrează foarte bine cei 25 de ani trecuţi de la revoluţie. O totală nepăsare faţă de ce ne înconjoară, faţă de faptul că suntem furaţi fără să ne pese, ba chiar îi mai votăm pe hoţi şi a doua oară.

Constanţa – viaţa de pe terase

E clar, ne-am învăţat să trăim printre ruine. Doar câte unul mai scrie pe ziduri un protest soft. Dar cine are timp să-l citească? Poate doar un ghid venit să prezinte Constanţa turiştilor străini.

Constanţa – străzi în centrul vechi

Constanţa – O terasă perfectă pentru un grătar şi o bere la PET

Constanţa – străzi în centrul vechi

Constanţa – trecutul e sărăc, viitorul e un turn de sticlă

Constanţa – Piaţa Ovidiu, singura zonă mai civilizată

Constanţa – Viaţa în centrul vechi

Constanţa – Viaţa în centrul vechi

Constanţa – Strada Sulmona în contrast total cu oraşul Sulmona

Constanţa – Clasa de mijloc

Constanţa – Clădiri in centrul vechi

Constanţa – Clădiri in centrul vechi

Constanţa – Clasa de mijloc

Constanţa – pentru salvarea oraşului sunaţi la 112

Constanţa – pe faleza cazinoului

It's all gone, Constanţa 

Danube Delta on 500px

Câteva dintre cele mai interesante poze din Delta Dunării postate pe 500px.com

wildlife by Costas Dumitrescu on 500px

Fisherman at sunset by Radu Dumitrescu-Elian on 500px

Untitled by Ovidiu Caragea on 500px

Bee-eater by Dan Durmast on 500px

Untitled by Ovidiu Caragea on 500px

Deda Artiom from Danube Delta by Radu Dumitrescu-Elian on 500px

Cattle by Bohus Marian on 500px

Cormorants home by Andreas Fischer on 500px

Between Water and Sky by Mihaela Dinca on 500px

Black-crowned Night Heron (Nycticorax nycticorax) by Gyorgy Szimuly on 500px

Călătorii culinare

Călătoriile ne aduc noi experienţe şi ne lasă să descoperim noi destinaţii. Istoria locurilor pe care le vizităm, arhitectura sau peisajul natural care ne înconjoară şi oamenii pe care îi întâlnim sunt ingrediente ale unei vacanţe de neuitat. Şi totuşi lipseşte ceva foarte important: experienţa culinară.

De această dată mă voi referi doar la restaurante. Ce este interesant, e că atunci când mâncarea este demenţială, servirea este foarte bună iar personalul este atent la detalii şi serviabil fără a fi slugarnic. Ordinea în care le voi descrie este aleatorie. Şi încă ceva, până la urmă acest post ţine de gustul meu culinar dar şi de experienţele personale excelente pe care le-am întâlnit in aceste localuri. Toate aceste restaurante au fost testate de sute de ori, ducandu-mă acolo singur, cu grupuri mici sau mari de turişti străini experimentaţi.

Bella Muzica, Braşov

Sunt ceva restaurante bune în Braşov dar favoritul meu este Bella Muzica. Localizat într-o clădire din centrul vechi al Braşovului, chiar lângă Librăria Cărtureşti din Piaţa Sfatului, acest restaurant are o ofertă culinară extrem de variată. Găseşti aici de la mâncare tradiţională românească, până la mâncare ungurească şi mexicană.  Cea mai mare parte a restaurantului se află intr-o pivniţă veche (OK, o mică parte din ea a fost construită acum 1-2 ani) iar pe timpul sezonului cald se poate mânca pe terasa localizată chiar în vechea galerie de acces către curtea imobilului.

Bella Muzica, Braşov

Fiind mai mereu cu turişti străini după mine, trebuie să îi duc de cele mai multe ori la restaurante cu specific românesc. Asta m-a adus în situaţia sa mă cam satur de atâtea sarmale, mămăligi şi papanaşi. Cu toate acestea, aici mâncarea tradiţională e perfectă. De la platoul ţărănesc  plin de telemea sau caş, jumări care se topesc singure în gura, vinete  şi până la cârnaţii iuţi, totul este perfect. Se poate continua cu o tochitură de cazi pe spate după ce o termini. Sau poate vrei să savurezi ciorbele tradiţionale care sunt gata să te facă să uiţi de lingură şi sa le torni pe gât direct din strachină sau din crusta de pâine dacă vorbim de ciorba de fasole servită în pâine. Să nu uit de gulaşul unguresc servit atât ca supă dar şi ca tocăniţă.

Tacos - Bella Muzica, Braşov

Şi totuşi favoritul meu rămâne tacos-ul. OK, nu prea arată el ca un tacos tradiţional mexican, dar nici nu contează. Combinaţia dintre sos, lipie, brânza românească şi carnea de vită este delicioasa. Se mănâncă pe nerăsuflate.

Crama Sibiul Vechi, Sibiu

Ca şi Bella Muzica, restaurantul Crama Sibiul Vechi este găzduit de o veche pivniţă iar cei care lucrează aici mi-au spus că acest local există ca restaurant de cel puţin 150 de ani. Nimeni  nu ştie ce a fost aici înainte de restaurant.

Traista Ciobanului - Crama Sibiul vechi, Sibiu

Niciodată nu ratez Crama Sibiul Vechi de câte ori sunt in vechiul Hermannstadt. Iar motivul este celebra lor specialitate denumită “Traista Ciobanului”, o combinaţie între carne de porc pe grătar înfăşurată ca un con în jurul unui amestec de brânză, smântână, cârnaţi de casă, şuncă şi ceva mirodenii. Vine aşezată lângă o mămăligă rumenită puţin pe grătar. Recomand să le savuraţi cu ceva murături şi un vin roşu.

Dacă e prea mult atunci încercaţi o pastramă de oaie cu mămăligă. Este cea mai fragedă şi gustoasă pastramă de oaie pe care am incercat-o în toată România. Prea multă carne? Atunci încercaţi o porţie de legume sote sau o ciorbă ţărănească de legume. Yummy! Totul se poate încheia apoteotic dacă plonjaţi în desertul de mere coapate cu fructe de pădure, îngheţată şi clătite. O nebunie!

Casa Iurca, Sighetu Marmaţiei

Nu cred că e cineva aici care să nu ştie cum se mănâncă in Maramureş. Iar dacă la acest lucru mai adaugi şi ceva horincă atunci ai toate şansele să rămâi lipit de scaun.

Până să adulmeci mirosul bucatelor tradiţionale, Casa Iurca impresionează prin arhitectura tipic maramureşeană, prin bunul-gust al ciopliturilor în lemn, artă veche de mii de ani. Vara îmi place să mă aşez la o masă din curtea interioară care dă gard în gard cu Casa Memorială Elie Wiesel.

Casa Iurca, Sighetu Marmaţiei

Atenţie, oamenii de aici mănâncă, nu glumă, aşa că porţiile sunt pe măsură. Totul e bun, de la ciorbe până la sarmale. Dar dacă aveţi noroc veţi vedea cum patronul restaurantului se apucă să facă un foc sănătos în mijlocul curţii peste care aruncă vitejeşte un ditamai ceaunul plin de de bucate care mai de care mai bune. Şi atunci să vezi ce salivezi şi nu  te vei opri până patronului nu i se face milă de tine şi te va servi cu ce face el acolo în oala aia magică bine încinsă.

Casa Iurca, Sighetu Marmaţiei

Nu aş închide fără să menţionez clătitele gratinate de la Taverna Sârbului sau de la Dor de Munte -Sadova sau papanaşii de la  Vila Bran. Tot la Vila Bran se găseşte şi o Tigaie Picantă, o combinaţie destul de serioasa între carne de porc şi pui cu cartofi şi morcovi peste care se adaugă un sos puţin picant.

Clătitele gratinate - Dor de Munte, Sadova

Last but not least, ciorba rădăuţeană din Bucovina, de la Casa Elena – Voroneţ ca să fiu mai exact, este de nerefuzat. OK, şi cu asta chiar închei, micii de La Cocoşatu sunt şi vor fi mereu regii micilor.

PS. Să nu credeţi că mănânc doar ceea ce am descris mai sus. Într-un post viitor voi vorbi şi despre cele mai delicioase şi sănătoase alegeri care pot fi făcute în restaurantele din România.

National Geographic Traveler

Revista National Geographic Traveler, ediţia de primavară 2014, la care am şi eu onoarea să fiu părtaş, a apărut pe piaţă. Pe lângă faptul că nu-mi vine nici azi să cred că scriu pentru National Geographic, pot spune că în acest număr am o coloană despre satul Criţ.

Miroase frumos, da, îmi place înainte de orice să miros revistele National Geographic aşa cum fac şi cu cărţile pe care le cumpăr. Revista arată bine, pozele sunt frumoase. O menţiune pentru pozele lui Bogdan Croitoru.

Pe lângă coloana scrisă de mine veţi mai găsi poveşti despre Delta Dunării, o interesantă incursiune în istoria iei Româneşti, un articol despre cicloturism şi multe alte articole legate de destinaţii externe.

Destule motive ca să cumpăraţi revista şi apoi să exploraţi voi înşivă unele dintre destinaţiile descrise în revistă.

Foto comparaţie

Zilele trecute am ieşit la o o tură foto prin Parcul Cişmigiu. În dimineaţa respectivă am avut o lumină bună aşa că până şi camera foto de la vechiul meu Nexus a făcut faţă cu brio. Ba chiar o anumită poză a reuşit să ma impresioneze prin calitatea ei. Întâmplător am făcut aceeaşi poză atât cu telefonul dar şi cu DSLR-ul – de care e, asta chiar nu are importanţă, Important e că e cu mult mai scump decât camea telefonului. OK, rezultatele sunt destl de apropiate aşa că vă las pe voi să ghiciţi care este făcută cu telefonul şi care este făcută cu DSLR-ul. Nu încercaţi să copiaţi pozele pentru a citi Exif datele pentru că le-am şters.

Forsiţia, Parcul Cişmigiu

Forsiţia, Parcul Cişmigiu

Ogra? Ce? Unde?

Telefonul sună şi răspund imediat:

- Salut.
- Salve. Pe unde eşti?
- În Ogra.
-  A, nu eşti în ţară?!
- Ba da, tocmai ţi-am spus că sunt în Ogra.
- Ce mă?! Unde?
- OGRA, frate!
- Ogra? Unde e asta?

Cam aşa a decurs o discuţie la telefon cu unul dintre amicii mei. De fapt, când spui Ogra toţi ridică sprâncenele în speranţa că le voi  da mai multe detalii. Această mică localitate se află pe drumul principal dintre Târgu Mureş şi Turda. Ogra ar fi rămas şi pentru mine o necuoscută, doar un nume de sat unguresc scris pe o tablă pe marginea drumului, nume pe care l-aş fi uitat imediat. Dar aici, acum câţiva ani în timpul unui tur cu un fotograf din America, am observant un alt semn care mi-a atras imediat atenţia. Pe el se putea citi clar “Castelul Haller”.

Castelul Haller, Ogra

Familia Haller, o importantă familie de grofi din Transilvania, a deţinut mai multe castele de-a lungul timpului, cele din Coplean şi Cetatea de Baltă fiind printre cele mai importante. Din păcate, multe dintre aceste castele din Transilvania se află într-o stare de degradare avansată. Unele, puţine la număr, au fost salvate sau se află în renovare.

Maşină de epocă la Castelul Haller, Ogra

Castelul Haller din Ogra, aflat acum în proprietatea unei familii tinere din Târgu Mureş a fost renovat şi transformat într-un hotel cu stil. De curând intratrea în curte se face direct de pe drumul naţional, evitând în acest fel hârtoapele drumului care trece prin sat. Odată intraţi în holul de primire, bunul-gust îşi face prezenţa imediat. Mobilierul clasic din lemn masiv, tablourile mari de pe pereţi şi primirea caldă fac din acest loc cel puţin un loc de popas ideal.

Telefonul din cameră. Castelul Haller, Ogra.

Am avut aici atât grupuri mici cât şi mari iar turiştii mei străini au fost mereu încântaţi de ceea ce au văzut.

Propietarii merită felicitări pentru munca depusă şi vă puteţi da seama de realizările lor în momentul în care vă vor arăta pozele castelului la momentul achiziţiei. Atunci era doar un morman de moloz între pereţi scorojiţi.

Pentru mai multe detalii vă recomand filmul de mai jos.